Ce liniște, ce haos.
Buzele mele se cojesc, își dau jos pielea veche
și o scot la lumină pe cea nouă.
Ce metaforă, mă dezbrac de vechi
pentru a lăsa noul să apară.
Noul vine dinăuntru.
Mereu e protejat de ce a fost. Buzele mele simt
că e nevoie de nou și că trecutul a trecut.
Niciun balsam nu le ține așa vechi
și rupte cum sunt ele.
Normal că le mușc, le curăț,
mestec carnea moartă și o port în mine.
Eu nu știu instinctiv că e mai bine să le curăț.
Uscăturile nu au ce căuta pe plantă.
Numai ce e verde e bun.
Vreau viață,
vreau trăire.
Vreau uscat și viu,
vreau uscatul ca după el să vină viul.
Ciclicitate.
Aș vrea să fiu într-un ciclu al cărui
reînceput și resfârșit
să nu le recunosc.
Să trăiesc cercuri diferite.
20//11//2015