A fost odată ca niciodată un om cu un singur ochi, un om cu un trup frumos, armonios, cu un zâmbet perfect, cu un păr șaten atât de închis încât ai zice că e negru, cu pielea puțin bronzată și, totuși, cu un singur ochi. Ochiul era cel mai mare avantaj al lui, nici nu mai conta frumusețea fără de un ochi, pentru că dacă te-ai fi uitat în acel ochi ți-ai fi dat seama că a văzut o altă viață, una mult mai frumoasă.
Lipsa se traducea la el prin trăire. Avea parte de o trăiere intensă prin ascuțirea celorlalte simțuri, iar ochiul devenea instrumentul care trecea de superficialitate, vedea mai departe de imagine, ajungea până la partea cea mai grea de văzut. Îți ajungea în suflet fără să știi că face asta, iar el trăia așa cum nimeni nu avea să o facă.
Tânărul ciclop nu a spus nimănui ce poate face cu ochiul său fiindcă știa că nimeni nu l-ar fi crezut. Cine ar crede așa ceva? Tu ai vrea să știi că cineva poate să te cunoască mai bine decât poți tu, doar dintr-o singură privire? Secretul lui îl chinuia câteodată și știa că nu avea ce să facă, trebuia să își lase prietenii să cunoască oamenii din jurul lor așa cum o făcea toată lumea, deși acei oameni nu erau cele mai bune persoane.
Într-o zi s-a întrebat dacă el e singurul ciclop pe lume și spera ca răspunsul să fie nu, dar așteptarea îl măcina. La un moment dat s-a săturat să se mai întrebe și timpul s-a scurs fără să se mai gândească. Viața lui era frumoasă, liniștită doar că nu reușea să își găsească pe cineva pentru că ochiul intervenea mereu și îi spunea că sufletele respective nu erau pentru el.
La un moment dat lucrurile s-au schimbat, momentul când a privit fata cu doi ochi căprui atât de normali și banali încât nici nu ai fi zis că e ceva în ei, dar acești doi ochi au privit la rândul lor în ochiul ciclopului și au văzut un suflet care căuta un alt suflet.