De-aș scrie o poezie despre noi,
ar fi ceva abstract
din care să nu se înțeleagă nimic
pentru că nici noi nu ne știm.
Ar fi ceva cu țigări, vin și viniluri
și nopți dormite și nedormite
și discuții despre suflet
și un scor la șah de doi la unu.
Probabil că aș scrie o poezie fără,
doar fără, fiindcă nu e cu ceva.
Aș aduce vorba de mâncare și plimbări,
de aparatul tău foto pe film,
de eșarfa de la mine,
de pana ta de chitară care nu știi că e la mine pe noptieră.
Mai ții minte vânătorii de răceală,
bagă domne una românească,
ceai de iasomie,
pixul cu numele meu
cd-ul aruncat pe geam?
Am avut și un scenariu de film,
cel cu clătitele.
Am avut timp un an să nu ne cunoaștem.
Am avut timp o lună să ne știm.
Sincronizarea nu ne-a fost prietenă.
Dacă mă gândesc la tine,
aș zice
cerb
coniac
țigări
blues
comedy central
geaca aia xxl
sărut pe frunte
superficialitate și prejudecăți.
Ți-aș spune dragă și te-aș îmbrățișa,
dar am stabilit că nu e așa.
Vreau să existe un potențial
și ție îți e frică de asta.
Atunci când m-am lăsat să simt,
ție ți-a fost frică de corăbii.
Așa că aleg să scriu aici și să nu dau post pentru că îmi e frică să știi, îmi e frică de frica ta.
Deci voi mai aștepta puțin, poate scapi, dar nu știu cât mai pot să nu zic.
Ai risca?